Din sintagma „angajament irevocabil si neconditionat de a plati o suma de bani unei terte persoane” continuta de definitia scrisorii de garantie, art. 2321 alin. (1) NCC, transpare calitatea sa de act juridic unilateral, al carei beneficiar este un tert, creditor in raportul juridic obligational considerat, preexistent.
In plus, in raport cu fideiusiunea, legea nu mai califica actul supus analizei noastre drept contract. De asemenea, daca beneficiarul fideiusiunii era considerat „cealalta parte a contractului” (art. 2280 „Fideiusiunea”), aici beneficiarul scrisorii de garantie este calificat de Codul civil, pur si simplu, tert, inducand ideea de act juridic unilateral al carui titular este emitentul garant.
Norma juridica citata pare sa integreze scrisoarea de garantie in specificul actului juridic unilateral. Caracteristic acestuia, ca izvor de obligatii, „simpla si unica vointa de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestata de o persoana, este suficienta pentru a da nastere unei obligatii a acesteia, fara a fi necesara o acceptare din partea creditorului”, admitandu-se ca, odata manifestata, vointa unilaterala generatoare de obligatii devine irevocabila, nemaiputand sa fie retractata de catre autor.
Insa, desi Codul civil plaseaza centrul de greutate al emiterii in relatia ordonator-garant, scrisoarea de garantie fiind asumata la solicitarea acestuia (in cazul fideiusiunii – si fara stiinta ori chiar impotriva vointei debitorului principal), emiterea acestei garantii nu poate ramane in afara vointei beneficiarului acesteia, de unde intrebarea fireasca, daca acesta reprezinta doar un beneficiar al unor drepturi, al caror izvor il constituie actul juridic dintre garant si ordonatorul garantiei ori o veritabila parte a unui contract – garant-beneficiar.
Inca inainte de emiterea acesteia, beneficiarul si ordonatorul sunt cei care convin pentru atasarea unei garantii raportului juridic care ii leaga, in vederea „asigurarii” lor cu privire la realizarea continutului acestuia. In fapt, ordonatorul actioneaza la solicitarea creditorului sau, nefacand altceva decat sa puna in executare o clauza de aducere a unei garantii, asumate in temeiul raportului juridic preexistent, a carui intrare in vigoare ori executare este direct conditionata de aducerea acesteia.
Autorii care califica garantia autonoma ca un act juridic unilateral considera ca angajamentul garantului este definitiv de la data producerii efectelor, fara a fi necesar consimtamantul beneficiarului, fara a diminua securitatea rezultand din scrisoarea de garantie.
Garantia autonoma este considerata de unii autori drept un contract unilateral, o oferta pe care beneficiarul trebuie sa o accepte, el neaproband formal clauzele scrisorii de garantie, practica generalizand principiul acceptarii tacite a acesteia, garantul neputand fi angajat prin simpla sa declaratie unilaterala, stiut fiind ca actul juridic unilateral este contestat ca izvor al obligatiilor. Actul constitutiv al garantiei este un contract unilateral pentru ca numai garantul se obliga in favoarea creditorului, fara a primi o contraprestatie de la acesta.
In literatura juridica bancara romana, garantiile personale – accesorii si autonome – sunt analizate drept „contracte de garantii”: „Contract de cautiune bancara”, „Contract de garantie bancara autonoma”, „Contracte de garantii bancare”, „Contracte de garantare a executarii obligatiilor comerciale”.
Toate acestea ne indreptatesc sa calificam scrisoarea de garantie ca act juridic bilateral, sub forma contractului unilateral – irevocabil, neconditionat si autonom – indeplinind functia de a garanta beneficiarului executarea, de catre ordonatorul garantiei, a obligatiilor sale decurgand dintr-un act juridic considerat, preexistent.
Scrisoarea de garantie are ca parti: garantul, care poate fi orice entitate emitenta, in practica, prevaland institutiile de credit; beneficiarul, chiar daca legea il considera „tert”. Beneficiarul este, in fapt, o parte a scrisorii de garantie, chiar si numai din perspectiva aplicarii teoriei receptiei ofertei de a contracta. Scrisoarea de garantie nu produce efecte, daca asa-numitul tert nu ii accepta continutul.
Ca si in cazul fideiusiunii, realizarea scrisorii de garantie pune insa in contact trei persoane, parti in trei raporturi distincte: raportul juridic obligational dintre creditor si debitor, ce poate avea ca premisa orice act juridic, oricum ar fi interpretat si calificat, esentiala fiind preexistenta sa raportului juridic de garantie; raportul juridic dintre ordonator si garant, a carui natura este controversata; raportul juridic de garantie.
Sursa: Infolegal
