Justitia este unul dintre domeniile la care România a ramas constant repetenta. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene lauda din când în când mici progrese legislative, dar avertizeaza de fiecare data ca în practica – la aplicarea legilor – nu s-a schimbat nimic, mai ales în ceea ce priveste solutionarea marilor dosare de coruptie. Pâna în prezent desi multi demnitari si oameni politici au avut tangente cu justitia, “verdictele” treneaza chiar daca au trecut ani de zile si în unele dosare se apropie termenul de prescriptie. Dincolo de zarva mediatica, hotarârile definitive de condamnare pentru coruptie par greu, daca nu chiar imposibil, de dat.
Sistemul judiciar se încurca în vicii de procedura, precum citarea incorecta a matorilor, instrumentarea gresita a probelor si alte greseli elementare. Si de aici încep întrebarile:
Cine are interesul ca justitia sa nu functioneze în România? Sau mai bine zis: Ce sau cine o împiedica sa functioneze eficient? Mai ales ca judecatorii sunt inamovibili, se bucura de protectie iar justitia este a treia putere în stat. Apropo cine controleaza aceasta putere? Este nevoie de un sistem de control precum cel exercitat între executiv si legislativ?
Deocamdata România nu si-a îndeplinit niciunul dintre cele 4 obiective de referinta asumate în cadrul mecanismului de supraveghere al UE pentru justitie si afaceri interne: consolidarea transparentei si eficientei actului de justitie, prin consolidarea capacitatii si responsabilitatii Consiliului Superior al Magistraturii, înfiintarea ANI pentru verificarea averilor si a conflictelor de interese ale politicienilor, investigarea faptelor de mare coruptie si continuarea masurilor de prevenire si combatere a coruptiei la nivel local, considera experti, citati de SETimes.
Desi amenintata de mai multe ori cu activarea clauzei de salvgardare pe justitie, care ar fi dus la taierea unor fonduri europene si la nerecunoasterea hotarârilor instantelor noastre de catre celelalte state membre UE, România a scapat de fiecare data doar cu avertismente. Cum se explica clementa UE? Ar fi avut o astfel de masura un efect pozitiv pentru reformarea chiar “fortata” a justitiei?
Pe de alta parte, tarele interne: obedienta adesea clamata fata de politic, interferentele acestuia în actul de justitie, organizarea sub forma de casta intangibila care-si apara bine interesele – vezi pensiile magistratilor ramân la fel de mari în ciuda masurilor de austeritate – se resfrâng nu numai în raport cu UE, ci si în relatia cu alte institutii.
Numai în 2010 România a platit despagubiri în valoare de 10 milioane de euro, dupa decizii ale CEDO. Este cunoscut faptul ca nu se poate ajunge la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului decât dupa epuizarea tuturor cailor de recurs interne si doar pentru încalcarea unor drepturi prevazute în Conventia pentru apararea drepturilor omului. Se pune deci întrebarea ce ar trebui facut pentru ca statul – adica noi contribuabilii- sa nu mai trebuiasca sa plateasca pentru greselile unor magistrati care nu judeca bine? Ar trebui/ar putea fi sanctionati acestia pentru hotarârile date, care încalca drepturi fundamentale? Cine ar putea aplica astfel de sanctiuni?
Sursa: Adevarul
