Legea 202/2010 a adus clarificari cu privire la rolul activ al judecatorului, in materie probatorie, sens in care prin art. I pct. 13 si 14 a fost modificat si completat art. 129 C.proc.civ., text legal care consacra, la nivel de principiu, rolul activ al judecatorului.
In conformitate cu art. 129 alin. (5) C.proc.civ., in noua configurare, clarifica posibilitatea instantei de a dispune administrarea probelor pe care le considera necesare.
Astfel:
– plecand de la ideea ca procesul civil este, de regula, un proces al intereselor private, partile avand, in primul rand interesul de a proba pretentiile si apararile, daca instanta constata ca probele propuse nu sunt suficiente, va dispune ca partile sa-si completeze probatoriile;
– instanta va putea sa administreze probe din oficiu, chiar daca partile se impotrivesc, insa este obligata sa puna in discutia partilor necesitatea administrarii acestora (desigur, prin prisma concludentei, utilitatii, pertinentei probelor ce urmeaza a fi administrate si pentru respectarea principiului contradictorialitatii si a dreptului la aparare).
Cu referire la aceste noutati legislative relative la rolul activ al judecatorului, se impune o detaliere.
Plecand de la faptul ca partile au pana la urma obligatia si interesul de a proba ceea ce afirma in fata judecatorului, ar fi indicat, ca cel putin in prima faza, judecatorul sa foloseasca prima modalitate de manifestare a rolului activ in materie probatorie, respectiv sa ceara partilor sa-si completeze probatoriile (cu atat mai mult cu cat, de multe ori, administrarea unor probe implica si cheltuieli pentru parti, deci este necesar si un acord de vointa in acest sens).
In cazul in care partile nu inteleg sa dea curs acestei dispozitii a instantei, consideram ca judecatorul are doua posibilitati:
– va solutiona cauza prin raportare numai la probele propuse de catre parti;
– are posibilitatea [caracterul facultativ este dat de textul art. 129 alin. (5) C.proc.civ. care este foarte clar: „… judecatorul poate…”] sa dispuna din oficiu administrarea unor probe, cu obligatia prealabila de a pune in discutia partilor aceasta necesitate.
Caracterul facultativ al exercitarii rolului activ al judecatorului, sub aspectul ordonarii din oficiu a administrarii unor probe, este dat si de completarea adusa prin art. 129 alin. (5¹) C.proc.civ. care exclude ca motiv, in caile de atac, omisiunea instantei de a ordona din oficiu probe necesare solutionarii cauzei (dandu-se astfel prioritate partilor care trebuie sa-si probeze pretentiile ori apararile). In acest fel se asigura o mai mare responsabilizare a partilor care ar trebui sa conduca inevitabil la o mai buna calitate a actului de justitie.
In acelasi timp insa legiuitorul nu a urmarit sa sporeasca atitudinea ostila a judecatorului fata de rolul activ pe care trebuie sa-l aiba ca obligatie legala, ca un mijloc menit sa contribuie la aflarea adevarului, la pronuntarea unei hotarari legale si temeinice. Nu trebuie uitat ca in sistemul nostru procesual instanta nu poate respinge cererea ca nedovedita, ci numai ca nefondata/netemeinica, iar daca hotararea se bazeaza pe afirmatii neprobate ale partilor, pe un probatoriu insuficient sau neconvingator, exista riscul ca aceasta sa fie desfiintata de catre instanta superioara sesizata cu apel.
Sursa: Infolegal
