Go to Top

PICCJ: Competenta functionala a tribunalelor in solutionarea recursului in materie de contestatie la executare

Parchetul de pe langa ICCJ a formulat un punct de vedere privind recursul in interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Galati in referire la competenta functionala a tribunalelor (civil sau comercial si contencios administrativ) in solutionarea recursului in materie de contestatie la executare propriu-zisa, prevazuta de dispozitiile art. 399 din Codul de procedura civila.

 

Urmare sesizarii Colegiului de Conducere al Curtii de Apel Galati cu nr. 2727/25A din 4 august 2011 si adresei nr. 24/S.U./2011 din 11 august 2011 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, s-a procedat la verificarea jurisprudentei la nivelul intregii tari cu privire la competenta functionala a tribunalului la judecarea recursului impotriva contestatiei la executare, iar din examinarea hotararilor judecatoresti a rezultat ca aceasta este neunitara, astfel:

I. Unele instante au considerat ca sectiilor comerciale si de contencios administrativ, dupa caz, din cadrul tribunalelor, le revine competenta functionala de a solutiona, in recurs, contestatiile la executare propriu-zise.

In motivarea acestor solutii s-au avut in vedere considerentele deciziei nr. XV din 5 februarie 2007, pronuntata in dosarul nr. 46/2006 de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatiei si Justitie, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care s-a statuat ca, in considerarea principiului specializarii, este firesc ca, atunci cand contestatia la executare propriu-zisa vizeaza un titlu emis in materie comerciala, aceasta sa se indrepte la sectia comerciala, daca exista, a instantei competente, cu atat mai mult cu cat exista posibilitatea ca, intr-o atare contestatie, sa se invoce si aparari de fond, a caror natura comerciala sa fie indiscutabila.

De asemenea, s-a mai aratat ca, in considerarea principiului simetriei, atunci cand contestatia la executare propriu-zisa vizeaza un titlu emis in materie de contencios administrativ si fiscal si recursul trebuie sa se indrepte la sectia specializata a instantei competente, natura litigiului nefiind lipsita de relevanta.

II. Intr-o alta opinie, s-a apreciat ca recursul impotriva contestatiei la executare propriu-zisa se solutioneaza numai de catre sectia civila a tribunalului, iar nu de catre sectia comerciala/comerciala si de contencios administrativ fiscal, indiferent de materia juridica in cadrul careia s-a emis titlul executoriu.

La pronuntarea acestei solutii s-a avut in vedere faptul ca in raport de natura civila a actului de executare silita, competenta de solutionare a contestatiei la executare indreptata impotriva actelor de executare a unui titlu executoriu comercial sau fiscal revine judecatoriei, iar competenta de solutionare a recursului declarat impotriva sentintei pronuntate de judecatorie revine sectiei civile a tribunalului, in temeiul normelor de drept comun.

In cadrul contestatiei la executare se analizeaza aspecte ce vizeaza modul de aplicare si interpretare a dispozitiilor legale privitoare la executarea silita care constituie ultima faza a procesului civil.

Prin urmare, nu prezinta nicio relevanta natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu, regulile de executare silita fiind identice si unice pentru orice tip de titlu executoriu.

In referire speciala la materia comerciala, s-a aratat ca, in conformitate art. 1 din Codul comercial, in comert se aplica dispozitiile Codului comercial, iar unde legea comerciala nu dispune se aplica dispozitiile Codului civil.

Asadar, jurisdictia comerciala specializata presupune aplicarea unor norme speciale, de natura comerciala si doar, in subsidiar, se completeaza cu normele de drept comun. Norme de executare silita se regasesc in Codul comercial in cuprinsul dispozitiilor art.910-935, dar acestea nu sunt aplicabile in materia contestatiei la executare.

De asemenea, nu au fost retinute considerentele Deciziei nr. XV/2007 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii, intrucat acesta a privit divergentele jurisprudentiale privitoare la competenta materiala de solutionare a diverselor categorii de contestatii la executare, iar nu solutiile diferite privitoare la competenta functionala a sectiilor din cadrul aceleiasi instante.

Opinia exprimata in considerentele deciziei in sensul ca, in raport de principiul specializarii, este firesc ca sectiei comerciale a tribunalului sa-i revina competenta materiala de solutionare a cailor de atac exercitate impotriva solutiilor pronuntate de judecatorii in contestatiile la executare silita ce vizeaza un titlu emis in materie comerciala, nu a fost considerata ca avand putere obligatorie, atata timp cat, din examinarea contextului ce a condus la promovarea recursului in interesul legii si a dispozitivului deciziei, a rezultat ca instanta suprema nu a fost chemata sa transeze o astfel de chestiune.

S-a aratat ca doar dispozitivul deciziei in interesul legii produce efecte obligatorii pentru instante, iar nu considerentele acesteia, mai ales acele parti din considerente care exced limitelor sesizarii.

In sustinerea acestei opinii, s-a aratat si ca prin decizia nr. XIV din 5 februarie 2007, pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie in dosarul nr. 45/2006, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a stabilit ca, in cazul contestarii executarii silite ce se realizeaza de organele administrativ-fiscale, in temeiul unui titlu executoriu, dreptul comun este reprezentat de normele de drept civil, material si procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse in Legea nr. 554/2004 si Titlul IX din Codul de procedura fiscala care sunt aplicabile numai la solutionarea actiunilor avand ca obiect anularea sau modificarea obligatiei fiscale ce constituie titlu de creanta fiscala.

Asadar, in privinta recursului in contestatia la executare silita in materia creantelor fiscale nu exista dispozitii procedurale speciale, atributive de competenta pentru sectiile specializate de contencios administrativ si fiscal, de unde rezida ca sectiei civile a tribunalului ii revine competenta de a solutiona aceste cauze in recurs.

Chestiuni prealabile
Prin decizia nr. XV din 5 februarie 2007, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie au statuat, cu caracter obligatoriu, ca in aplicarea art.400 si art.402 din Codul de procedura civila, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, competenta de solutionare in prima instanta a contestatiei formulate impotriva executarii silite propriu-zise si a contestatiei care vizeaza lamurirea intelesului, intinderii sau aplicarii titlului executoriu ce nu emana de la un organ de jurisdictie revine judecatoriei, iar competenta de solutionare a contestatiei privind intelesul intinderii sau aplicarii titlului executoriu, ce reprezinta o hotarare judecatoreasca comerciala sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdictional, revine dupa caz, instantei comerciale sau organului jurisdictional care a pronuntat hotararea ce se executa.

In cuprinsul considerentelor deciziei mai sus mentionate, la pct.3 s-a retinut ca, in ceea ce priveste competenta de solutionare a tuturor acestor contestatii in caile de atac, aceasta se determina dupa regulile general aplicabile cuprinse in art. 2 pct. 2 si 3, art. 3 pct. 2 si 3 si art. 4 pct. 1 din Codul de procedura civila.

Cu acest prilej, instanta de unificare a constatat ca in privinta instantei competente sa solutioneze caile de atac in contestatiile la executare nu exista practica neunitara, divergentele de opinie aparand in ceea ce priveste sectia din cadrul instantei de control judiciar la care trebuie sa se inregistreze asemenea pricini.

Sub acest aspect, s-a considerat ca nu poate fi vorba de o interpretare si aplicare diferita a legii, deoarece, cu exceptia Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sectiile celorlalte instante – acolo unde exista aceasta specializare – nu au o competenta proprie prevazuta in texte de lege, susceptibile de interpretari diferite.

Astfel, competenta de solutionare a caii de atac se verifica in raport de nivelul instantei, impartirea pe sectii fiind o chestiune de organizare judecatoreasca.

Cu toate acestea, s-a aratat ca, in considerarea principiului specializarii, este firesc ca, atunci cand contestatia la executare propriu-zisa sau contestatia la titlu vizeaza un titlu emis in materie comerciala, acestea sa se indrepte la sectia comerciala – daca aceasta exista – a instantei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat in unele hotarari, conform caruia, atunci cand este vorba despre o contestatie la executare propriu-zisa, natura litigiului ramane fara relevanta.

Aceasta cu atat mai mult cu cat exista posibilitatea ca, intr-o atare contestatie, sa se invoce si aparari de fond, a caror natura comerciala sa fie indiscutabila.

Asadar, prin decizia in interesul legii citata anterior, instanta suprema a constatat ca aceasta chestiune nu priveste o veritabila problema de drept, iar pe calea considerentelor a oferit o solutionare chestiunii dezbatute, in sensul aplicarii principiului specializarii.

Insa, in practica ulterioara acestei decizii, instantele de recurs s-au raportat diferit la aceasta decizie, unele dintre acestea acordand eficienta considerentelor deciziei de unificare, iar altele inlaturand de la aplicare aceste considerente.

Pe de alta parte, in privinta competentei materiale si teritoriale de solutionare a contestatiei la executare propriu-zise si in materie fiscala, pe calea deciziei in interesul legii nr. XIV din 5 februarie 2007, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a stabilit cu caracter obligatoriu, competenta judecatoriei in circumscriptia careia se face executarea.

Chestiunile vizand sectia din cadrul tribunalului competenta sa solutioneze aceste cauze in recurs, este similara celei dezbatute in considerentele deciziei nr. XV/2007, atat sub aspectul existentei unei probleme de drept, decurgand dintr-o interpretare si aplicare diferita a legii, cat si sub aspectul dezlegarii acesteia, ca efect al principiului specializarii.

Procurorul general apreciaza primul punct de vedere ca fiind in acord cu litera si spiritul legii.

Sursa: PICCJ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>