Go to Top

CEDO. Cauza Lefter Nita impotriva Romaniei

In a fost publicata decizia in cauza , in care Statul roman a fost condamnat pentru incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie () la plata a 2.800 euro in favoarea reclamantului.

In fapt
Reclamantul s-a nascut in 1949 si locuieste in Ramnicu Sarat. La 27 noiembrie 2001, reclamantul, cadru militar pensionat, a introdus in fata Tribunalului Vrancea (tribunalul) o actiune impotriva Ministerului Apararii Nationale (ministerul), pentru a obtine restituirea impozitului retinut pentru plata compensatorie primita la iesirea la pensie.

Prin Hotararea din 20 decembrie 2001, tribunalul a admis actiunea si a obligat ministerul la plata sumei de 45.642.613 lei, aproximativ 1.620 euro la data respectiva. Aceasta hotarare a ramas definitiva in urma unei decizii din 5 martie 2002 a Curtii de Apel Galati (curtea de apel), care a declarat nul recursul ministerului.

La 4 iunie 2002, reclamantul a primit suma in cauza. Procurorul General al Romaniei a introdus un recurs in anulare (cale de atac extraordinara) in fata Curtii Supreme de Justitie, motivand ca instantele mentionate anterior nu interpretasera corect dreptul aplicabil in speta.

Prin Hotararea din 22 aprilie 2003, Curtea Suprema a admis recursul in anulare si a respins actiunea reclamantului. Hotararea Curtii Supreme a ramas definitiva la 14 iulie 2003. La 22 octombrie 2003, dosarul complet al cauzei a fost retrimis la grefa tribunalului.

In urma unei hotarari definitive din 4 aprilie 2007 a Tribunalului Buzau, prin care reclamantul era obligat sa restituie suma primita, actualizata si incluzand cheltuielile de judecata, in ianuarie 2008, acesta a inceput sa restituie suma respectiva in transe lunare de 300 lei noi, si anume aproximativ 80 euro.

In drept
Potrivit art. 261 alin. (3) din Codul de procedura civila, doar hotararile pronuntate in prima instanta si in apel sunt comunicate partilor. Hotararile definitive pronuntate in ultima instanta nu sunt comunicate persoanelor in cauza, carora le revine sarcina de a face demersurile necesare pentru a lua cunostinta de acestea. in temeiul art. 264 alin. (1) din Codul de procedura civila, hotararile trebuie motivate in termen de 30 de zile de la pronuntare. Cu toate acestea, dupa redactare, hotararea urmeaza o cale care implica semnaturi ale judecatorilor, clasificarea de catre grefa a dosarului si trimiterea acestuia din urma fie direct la grefa instantei care a examinat cauza in prima instanta (arhivare finala), fie – in cazul unui recurs extraordinar pendinte – la diferitele instante competente.

Argumentele partilor
Guvernul sustine ca, introducand cererea la 19 ianuarie 2004, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevazut de art. 35 § 1 din Conventie. Acesta considera ca, in absenta unor demersuri din partea sa la grefa inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru a obtine o copie a Hotararii din 22 aprilie 2003, acest termen a inceput sa curga cel mai tarziu la 14 iulie 2003, data la care a fost redactata hotararea [mutatis mutandis, Z.Y. impotriva Turciei (dec), nr. 27.532/95, 9 iunie 2001] si de la care reclamantul a avut posibilitatea de a solicita o fotocopie. In aceasta privinta, Guvernul prezinta o adresa din partea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, potrivit careia hotararea redactata a fost depusa in arhivele acesteia la 14 iulie 2003, iar la 22 iulie 2003 dosarul complet a fost retrimis la Curtea de Apel Galati.

Reclamantul respinge acest argument si sustine ca doar dupa 21 octombrie 2003 a avut posibilitatea de a lua cunostinta de motivarea hotararii, atunci cand dosarul a ajuns la instanta. Astfel, acesta depune la dosar un certificat emis de grefa instantei, potrivit caruia dosarul i-a fost retrimis de inalta Curte de Casatie si Justitie la 21 octombrie 2003.

Aprecierea Curtii
Curtea observa ca decizia interna definitiva este hotararea Curtii Supreme de Justitie din 22 aprilie 2003. Avand in vedere ca dreptul intern nu prevede obligatia de a notifica partilor deciziile pronuntate in ultima instanta, ramane sa se stabileasca, in lipsa notificarii, data la care aceasta hotarare a fost pusa efectiv la dispozitia partilor [mutatis mutandis, Partidul comunistilor (nepeceristi) si Ungureanu impotriva Romaniei (dec), nr. 46.626/99, 16 decembrie 2003, si Potop impotriva Romaniei, nr. 35.882/97, pct. 32, 25 noiembrie 2003). Or, Curtea subliniaza ca, desi data redactarii hotararii, si anume 14 iulie 2003, nu este contestata, in schimb, nimic nu permite sa se cunoasca data la care reclamantul ar fi putut in mod rezonabil sa ia cunostinta de continutul acesteia.

In aceasta privinta, Curtea observa ca nici data la care o hotarare este redactata si depusa la grefa nu este comunicata partilor. Dreptul intern prevede un termen de 30 de zile pentru redactarea unei hotarari, dar, precum in speta, acest termen nu este intotdeauna respectat. Prin urmare, nu se poate considera ca data de 14 iulie 2003 era previzibila pentru reclamant ca data de la care ar fi putut solicita o copie a hotararii. In plus, trebuie sa se ia act de faptul ca, in practica, copii ale hotararilor definitive sunt puse la dispozitia partilor de grefa instantei care a examinat cauza in prima instanta, unde este arhivat dosarul cauzei. Or, in speta, dosarul cauzei nu a fost trimis inapoi la grefa instantei decat la 23 octombrie 2003. in circumstantele cauzei, Curtea nu observa niciun motiv pentru a nu considera rezonabila perioada scursa pentru a lua cunostinta de motivarea hotararii respective.

In consecinta, Curtea considera ca prezenta cerere, introdusa la 19 ianuarie 2004, si anume in termen de 6 luni de la data la care reclamantul a luat cunostinta de continutul hotararii Curtii Supreme, nu era tardiva in sensul art. 35 § 1 din Conventie.

In concluzie, exceptia preliminara a Guvernului intemeiata pe caracterul tardiv al cererii a fost respinsa.

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1: Reclamantul se plange de o atingere adusa dreptului sau la respectarea bunurilor, ca urmare a obligatiei de a restitui suma incasata in temeiul unei hotarari ce a dobandit autoritate de lucru judecat. Acesta invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevede: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare reglementarii folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor”.

Curtea constata ca Guvernul recunoaste ca anularea de catre Curtea Suprema de Justitie a Hotararii definitive din 5 martie 2002 constituie o ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Totusi, apreciaza ca ingerinta respectiva este compatibila cu dispozitiile celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, avand in vedere ca este legala si proportionala cu scopul legitim urmarit. Reclamantul considera ca impozitarea indemnizatiei sale nu avea o baza legala.

Curtea observa mai intai ca nu se contesta ca, in temeiul hotararii definitive din 5 martie 2002, reclamantul avea o creanta asupra statului suficient determinata pentru a fi exigibila. De altfel, ministerul i-a platit suma respectiva de care a putut beneficia pana la pronuntarea hotararii Curtii Supreme de Justitie din 22 aprilie 2003, prin care actiunea sa a fost respinsa. Asadar, aceasta hotarare a reprezentat o ingerinta in exercitarea de catre reclamant a dreptului sau de creanta si, prin urmare, in dreptul sau la respectarea bunurilor.

Curtea reaminteste ca a constatat deja, in Cauza Stere si altii, citata anterior, ca interventia procurorului general, dupa incheierea unei proceduri la care nu era parte si care a condus la anularea integrala a creantelor asupra statului, intrerupea echilibrul just care trebuie pastrat intre protectia dreptului la respectarea bunurilor si cerintele interesului general. in prezenta cauza, intrucat faptele sunt similare, nimic nu justifica indepartarea Curtii de la aceasta concluzie.

Prin urmare, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

In concluzie, Curtea, in unanimitate:

1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste ca nu este necesar sa se pronunte cu privire la admisibilitatea si temeinicia celorlalte capete de cerere;
4. hotaraste:

a) ca, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, statul parat trebuie sa plateasca reclamantului suma de 2.800 euro pentru toate prejudiciile, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, suma care trebuie convertita in moneda nationala la cursul de schimb aplicabil la data platii;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Sursa: Infolegal

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *